1974
Bătrâna „Skoda“ a lui nea Culai n-a mai vrut. Cu vreo 6-7 kilometri înainte de Craiova, aproape de intrarea în Ișalnița, n-a mai vrut. Dăduse ea semne de oboseală de cum plecasem din Vânju Mare. Pe la jumătatea drumului s-a mai oprit preț de vreo două ore să-și tragă sufletul, nea Culai a mai încurajat-o, i-a mai strâns niște șuruburi, i-a mai întins niște curele, i-a mai curățat nu știu ce conducte-nfundate și, după ce-a tușit sec de câteva ori a pornit. Pe la Filiași s-a-necat puțin, dar nu s-a oprit, iar la intrarea în Ișalnița, gata. Blândul nea Culai a coborât neputincios de la volan și ne-a încurajat:
– Până la autobuzul care aduce muncitorii la Combinat sunt mai puțin de zece kilometri. Luați-o pe jos că „baba mea“, a lovit gingaș cu piciorul în roata din față a autobuzului, nu mai poate.
După un turneu de trei săptămâni cu o comedioară clasică a lui Calderon de la Barca, Doamna nevăzută, pe scene improprii, prin săli în care atunci când nu erau spectacole se făceau nunți, cazați de multe ori în hoteluri în care baia era pe culoar, mâncând la restaurante aceeași ciorbă și aceeași friptură la tavă, indiferent de orașul unde eram, iată-ne la un pas de casă.
Brumărel, în dimineața asta era Brumar în toată regula. Se lăsase puțină ceață și era destul de rece. O parte dintre noi au hotărât să rămână în mașină și să moțăie în frig până ce teatrul va trimite pe cineva să-i recupereze. Câțiva, vreo opt, ne-am hotărât să plecăm pe jos făcând haz de necaz. Titi Gurgulescu și Lucian Albanezu o susțineau pe Iozefina Stoia și-i reproșau cu drăgălășenie supraponderabilitatea. Iozefina răspundea cu umor: „În teatru e nevoie și de astea mai grase, nu numai de uscături ca Geta și Lenuș“ (Geta era nevastă-mea, Lenuș soția lui Gurgulescu).
Încet, încet, am ajuns în stația ce lega Electroputere de Combinatul de la Ișalnița unde lucrau, pe-atunci, în jur de 20 000 de oameni. Muncitorii în grupuri mai mari sau mai mici, mai veseli sau mai îngândurați se îndreptau spre porțile combinatului.
Pe Iozefina n-au mai ținut-o picioarele, s-a așezat pe bordura înaltă și, la capătul puterilor și nervilor, și-a pus capul în palme și a început să plângă cu suspine.
– Eu de aici nu mă mai mișc! Tudore, spune-i lui Dorel să vină cu mașina să mă ia, că eu nu mai pot. Un bărbat care ne-a recunoscut strigă râzând unui prieten rămas mai în spate: „Nelule, uite bă, cum e viața! Noi la muncă și artiștii vin de la distracție.“ Altul, sigur pe ce spune, către cei din grupul lui: „Aia grasă e beată moartă. Nici nu se mai ține pe picioare“. Bietul de el, habar n-avea că „aia grasă“ cu farmecul, cu harul ei actoricesc, cu umorul ei, cu spontaneitatea ei făcea de pe scena Teatrului Național mii de oameni să mai uite de amărăciunea acelor zile.
5 Răspunsuri la Tudor Gheorghe lansează cartea „Vă dau un an din viaţa mea”